Sunt convins că titlul acestui articol pare foarte revoltător pentru gânditorii atei. În viziunea lor, conștiința morală este un amestec de idei, convingeri și sentimente, prin care individul își stabilește atitudinea în diferite împrejurări (enciclopedia filozofică, 1978). În timp ce unii o văd ca fiind rezultatul exclusiv al religiei, cei preocupați de psihologia cu baze materialiste o văd ca pe un mecanism complex de perpetuare a genelor.
În destule situații, ateii cu care discutam au devenit foarte ironici când au aflat că văd conștiința morală ca un argument pro teism. Convinși că vor asista la o expunere a viziunii creștine tradiționale asupra conștiinței, nici nu au încercat să înțeleagă natura argumentelor mele. Sper ca în cazul acestui articol lucrurile să stea oarecum altfel.

În primul rând, trebuie să menționez că nu îmbrățișez viziunea conform căreia glasul conștiinței ar fi, de fapt, vocea Divinității ascunsă în noi, sau vocea unei moralități supreme, absolute (ex. a unei legi divine). Consider conștiința morală ca fiind instanța judecătorească interioară. ”Dacă despre conștiință în general se poate spune că este capacitatea omului de a conștientiza relațiile cu lumea din afara sa, de a se gândi pe sine și propriile sale trăiri, conștiința morală este capacitatea omului de a se judeca pe sine. [...] evident că ultima este inclusă în prima” (A. Moldovan, ”Conștiința și educația morală”).

Pentru a clarifica sensul termenilor, teologul A. Moldovan (bazat pe A.H. Strong și pe unele idei kantiene) folosește parabola unui stat modern care reprezintă ființa umană.
Puterea legislativă în cadrul acesteia este reprezentată de rațiunea umană, care, pe baza informațiilor acumulate, formulează standardele morale față de care ființa trebuie să se supună.
Puterea executivă este reprezentată de voința umană, care poate alege fie să respecte, fie să ignore legile.
Puterea judecătorească reprezintă conștiința morală, care nu stabilește standarde morale, ci le respectă pe cele elaborate de rațiune, cerând voinței să se conformeze acestora. În cazul conformării, individul se simte împăcat cu sine și cu viața; în cazul neconformării, resimte vinovăție, remușcare și regret.

Probabil că unii psihologi nu vor fi în totul de acord cu aceste definiții; trebuie ținut cont, însă, că delimitările de mai sus au caracter metodologic și urmăresc o mai bună înțelegere a ființei umane, care funcționează ca un întreg. Indiferent de denumirile date acestor funcții ale psihicului uman, ele sunt reale.
Poate cineva informat să nege existența glasului conștiinței? Bineînțeles că nu! Ateii vor încerca, în schimb, să demonstreze că acest glas variază de la o persoană la alta; unii oameni se simt vinovați dacă au omorât o pisică, în timp ce alții se simt vinovați dacă nu au ars pe rug păgâni sau eretici. Însă aceste exemple nu demonstrează nicidecum inexistența conștiinței morale, ci varietatea convingerilor pe care le au oamenii. ”Conștiința morală nu este preocupată de calitatea legilor care îi sunt date și după care judecă, ci numai de respectarea acestora, de armonizarea conduitei cu cerințele acestora, reprezentate de convingerile morale” (Idem).
Prin urmare, este absurdă afirmația că glasul conștiinței ar fi fost indus omenirii prin religie! Se poate spune cel mult că religia a furnizat convingeri morale eronate, provocând conștiința morală să ne acuze inutil! Însă instanța judecătorească era deja existentă în noi, făcându-și datoria în mod ireproșabil!


Argument pro teism
Prezența acestei funcții psihice este un puternic argument în favoarea existenței unei Divinități interesate de calitatea faptelor noastre. ”Cum altfel ar putea fi explicată existența unei facultăți interioare care apreciază justețea morală a conduitei proprii, independent de dorințe sau înclinații? [...] Conștiința morală nu este în niciun caz avantajoasă supraviețuirii biologice a individului sau satisfacerii intereselor sale egoiste.” (Idem). De-a lungul istoriei au existat nenumărați oameni care au renunțat mai degrabă la viață decât la convingerile morale. Tensiunea interioară și regretul inerent ignorării glasului conștiinței pot duce fie la alienare mintală, fie la înlocuirea convingerilor morale cu unele mai lejere care să aducă eliberare, justificând conduita individului. Prin repetarea acestui proces se poate ajunge la atrofierea totală a conștiinței morale (”păcatul împotriva Duhului Sfânt” în creștinism).

Existența glasului conștiinței este, așadar, imposibil de explicat satisfăcător în viziunea ateistă, care consideră perpetuarea genelor ca fiind singura certitudine a vieții.
Evident, psihologii și biologii materialiști au oferit o serie de explicații îndoielnice, compatibile cu paradigma lor:

1. De-a lungul evoluției umanității, comunitățile umane în care membrii erau solidari și dispuși să fie toleranți cu ceilalți ar fi rezistat mai bine decât comunitățile individualiste, prin urmare gena altruistă s-ar fi perpetuat; așadar, conștiința (=altruism?) ar fi tot un rezultat al evoluției, având același scop ascuns: perpetuarea genelor.

Mecanismele de perpetuare a genelor sunt reale, dar nu au stat în niciun caz la baza apariției conștiinței morale, care nu poate fi redusă la nivelul unui instinct social. Adepții materialismului pun semnul de egalitate între conștiința morală și sentimentele altruiste. Însă glasul conștiinței nu este un sentiment sau un instinct, nici nu poate fi redus la altruism! Nu ne simțim vinovați doar atunci când îi rănim pe alții, ci ori de câte ori ne încălcăm principiile morale! În anumite cazuri această încălcare nu ne prejudiciază cu nimic semenii, nici nu afectează bunăstarea proprie, însă noi continuăm să ne simțim vinovați (ex. vizionarea pornografiei, dependența de alcool, diferențe între crezul religios și conduită etc.), din simplul motiv că faptele noastre nu concordă cu principiile morale.

2. Unele animale au un fel de ”sentimente” și realizează instinctiv că trebuie să-și protejeze cuibul sau să coopereze cu cei din jur pentru binele grupului.

Acest argument este o eschivă sau un ”om de paie”; faptul că animalele posedă sentimente și instinct protector nu invalidează cu nimic argumentul pro teism. Ar putea foarte bine să existe animale care să manifeste conștiință morală asemenea omului; aspectul nu este cu nimic relevant în discuția de față.

În concluzie, mecanismele de supraviețuire și de perpetuare a genelor nu sunt singura realitate certă! Pur și simplu, glasul conștiinței este motivat de altceva decât de perpetuarea genelor! Scopul nostru în viață depășește simpla luptă pentru supraviețuire, trăirea pentru propria plăcere sau aducerea pe lume a urmașilor! Există o dimensiune etică inerentă ființei umane; glasul conștiinței în sine nu este suficient pentru a descoperi principii morale corecte, însă coroborat cu rațiunea (”puterea legislativă”) și disponibilitatea de conformare a individului față de principiile cunoscute (”puterea executivă”), poate duce la o moralitate fără reproș și la descoperirea Divinității. (Ioan 7.17)