Reducția la nimic

Ca și credincios, trec uneori prin ușoare momente de scepticism, momente în care nu sunt atât de sigur de ceea ce cred. A fost o încurajare pentru mine afirmația lui C.S. Lewis, care vedea aceste momente ca fiind manifestări firești în viața oricărui om. ”There’s something in every atheist, itching to believe, and something in every believer, itching to doubt”, spunea el, amintindu-și perioada sceptică din propria tinerețe.

”Ceva” vs. ”Nimic”
Contrar propagandei umanist-ateiste și contrar aroganței atotștiutoare a unor creștini, nu există o dovadă palpabilă pentru niciuna din cele două paradigme. Indiferent ce alegi, este nevoie de un ”salt al credinței”, ca să folosesc termenul lui Kierkegaard.
Fie viața noastră și lumea în totalitatea ei există pentru un scop anume, fie există din pură întâmplare. Avem de ales, dacă vreți, între ”ceva”(+1) și ”nimic”(0).
A crede în existența unui scop al vieții aduce automat în discuție ideea unui Gânditor care urmărește îndeplinirea scopului respectiv – deci am ajuns la teism.
A crede că viața există din întâmplare echivalează cu a spune că viața nu înseamnă nimic, că nu are niciun sens => ateism.

Nimic = reducționism
În continuare aș dori să analizez modul în care văd lucrurile cei care au ales ateismul. Întrucât la baza gândirii lor stă valoarea ”0” (lipsa de sens a Universului și a vieții), ei vor tinde să disece orice fenomen, reducându-l la părțile componente (reducționism) și tot așa, tinzând către valoarea ”0” absolut.
Dacă au reușit să disece o structură, reducționiștii au iluzia că acea structură nu este nimic altceva decât suma părților componente.
”Conștiința e doar o totalitate de gânduri” – îmi spunea un blogger. ”Gândurile nu sunt altceva decât niște impulsuri electrice”, continua altul. ”Sinele nu este decât electrochimie; omul nu este altceva decât o îngrămădire de celule, altruismul este un mecanism de perpetuare a genelor, dragostea este chimie” și așa mai departe.

Deși reducția este foarte utilă în cunoașterea științifică, toți acești gânditori reducționiști fac o greșeală gravă de logică afirmând toate aceste nonsensuri. Când afirmi ”a=b” (relație de identitate), trebuie ca toate calitățile lui a să fie și ale lui b. Ori afirmațiile lor încalcă în mod constant această regulă. Să exemplific.

Gândurile (a) nu sunt decât niște impulsuri nervoase (b) ?
”Neuronii din creier realizează o functie extrem de simplă: transferă impulsuri electrice prin intermediul sinapselor către vecinii lor. Este un proces fizic, dar prin lucrul colectiv reiese un fenomen psihologic – mintea conștientă.” (curs CLD, Ioan Augustin).
Totuși, nu poți spune că un gând este un simplu impuls nervos, întrucât anumite caracteristici ale gândurilor nu sunt valabile și în dreptul impulsurilor nervoase. Gândurile pot fi corecte sau eronate; pot gândi că pământul este rotund sau pot gândi că este plat. Un gând corespunde realității, altul nu! Pe de altă parte, este lipsit de sens să spui că un impuls nervos poate fi corect sau greșit! Prin urmare, gândurile au un plus față de impulsurile nervoase; iar afirmația de mai sus este falsă => a ≠ b

Conștiența (a) nu este decât o totalitate de gânduri (b) ?
Deși în mod evident mă avânt în subiecte care îmi depășesc puterile, mi se pare limpede că starea de conștiență nu poate fi redusă la o sumă de gânduri. Ca oameni suntem ființe conștiente de noi înșine; pe măsură ce ne cunoaștem mai bine propria persoană ajungem să ne analizăm gândurile, stabilind care anume trebuie încurajate și care trebuie reprimate. Prin urmare, conștiența este un fenomen superior, diferit de un simplu mănunchi de gânduri. Dacă gândurile sunt clapele pianului, conștiența este partitura care îmi spune ce clape trebuie apăsate (tot de la bătrânul Lewis metafora). Animalele au anumite gânduri, însă nivelul lor de conștiență nu le permite să le analizeze sau să le filtreze. Omul, însă, are această capacitate; mai mult, el poate verifica obiectiv dacă un anumit gând este valid sau nu (din nou exemplul cu forma pământului).
Așadar, afirmația este falsă, iar a ≠ b

Dragostea (a) nu este altceva decât chimie (b) ?

Se împlinesc peste 32 de ani de cînd am spus “I do”, și totuși, mi se pare că toate acestea s-au întîmplat doar cu ceva zile în urmă. Încă experimentez aceeași dulce și emoționantă stare de îndrăgostit, în care stomacul este plin de fluturi iar mintea nu poate gîndi la nimic altceva decît la : “Ce aș putea face pentru iubitul meu, ca el să fie fericit?!?”

Autoarea citatului de mai sus nu consideră o pură întâmplare faptul că își iubește soțul; dimpotrivă, dânsa prezintă în același articol ceea ce consideră a fi cheia relației lor.
Însă reducționiștii sunt surzi la aceste mărturii; iată ce spunea un blogger ateu:
”Astfel de sentimente pot exista, da; dar nu sunt decât niște situații relativ fericite, norocoase. Ori o structură chimică mai complexă nu cred că merită să fie idealizată”.
Din nou aceeași obsesie aproape sadică a reducerii fenomenelor la părțile componente! Firește că sentimentele umane au la bază o structură chimică mai simplă sau mai complexă; dar sub nicio formă nu le poți reduce la aceasta! E ca și cum ai crede că textul pe care îl citești acum nu are niciun sens, întrucât îl poți reduce la o simplă înșiruire de ”0” și ”1” din sistemul binar.
Așadar, afirmația este falsă, iar a ≠ b

Emergența – totul are un scop
Dacă analizăm doar exemplele de mai sus, observăm un fapt: interacțiunea unor fenomene simple duce la apariția unor fenomene noi, superioare, ce nu pot fi reduse la părțile componente. [a+b]>[a]+[b]
Așa se explică existența gândurilor, a conștienței, a dragostei. Acestea sunt fenomene emergente [a+b], care prezintă un plus față de simpla adiționare a părților componente [a]+[b]. Așadar, toată construcția reducționistă își dovedește absurditatea, întrucât materia pare să fie organizată pe niveluri din ce în ce mai complexe pentru a duce către un scop tot mai înalt (conceptul de ”liber arbitru” nu îmi mai pare atât de absurd acum, încât își poate găsi foarte bine locul pe unul din aceste niveluri).

Prin urmare, întrebările de natură religioasă încep să apară în mod natural, întrucât această structură ierarhică este evidența unui proiect divin în natură. Lumea nu poate fi redusă la nimic, la lipsă de sens, la aleatoriu. Ea înseamnă ceva – chiar dacă nu știm bine ce anume, chiar dacă avem întrebări fără răspuns cu privire la rostul vieții, la suferință și la nedreptate…
Cei care așteaptă ca mai întâi să găsească un răspuns la aceste întrebări pentru a crede în Dumnezeu vor aștepta mult și bine, întrucât ele se lovesc de goluri de cunoaștere sau poate chiar de limitele rațiunii omenești.
În final, de ce să nu faci un salt al credinței în Ceva? De ce să încerci cu orice preț să crezi în Nimic, în ciuda evidențelor contrare crezului tău?

 

Determinismul spulberă mitul liberului arbitru?

Este un fapt știut că adepții filosofiei materialiste neagă existența liberului arbitru. Mișcarea ”noului ateism” duce această negație un pas mai departe, folosind-o pentru a demonstra cât de inutilă este religia.

Determinism
În tot acest demers, determinismul este principalul argument invocat împotriva libertății de alegere. Determinismul susține că orice fenomen este cauzat de un lanț de fenomene anterioare; nimic nu se întâmplă în mod miraculos sau inexplicabil; Universul a ajuns la stadiul actual printr-o înlănțuire de fenomene fizice guvernate de anumite legi, iar ființele vii se încadrează în acest lanț cauzal. Pe baza acestor observații, materialiștii susțin că liberul arbitru al omenirii trebuie să fie o iluzie. Oamenii au o anumită zestre genetică ce le determină temperamentul, inteligența și preocupările. În plus, oamenii se nasc într-un mediu pe care nu l-au ales; primesc o educație bună sau proastă independent de voința lor, ajung într-un loc sau altul datorită unor cauze pe care nu le pot controla. Prin urmare, orice alegere a unui individ pare a fi rezultatul sigur al unor cauze anterioare; individul poate crede că a acționat liber, dar în realitate, el a fost doar un robot care s-a supus cerințelor proiectantului (înlănțuirea de cauze anterioare).

Pentru a nu renunța la credința în liberul arbitru, mulți oameni religioși neagă determinismul. Din perspectiva lor, fenomenele naturale nu au la bază o înlănțuire de cauze, ci reprezintă niște simple capricii ale Divinității. Pentru mine, această direcție este o fundătură cu care nu merită să ne pierdem timpul.
Foarte probabil, determinismul este real. Este observabil, predictibil, testabil până la un punct, prin urmare nu are rost să îl contestăm. Așadar, singura soluție pare să fie un armistițiu între determinism și liberul arbitru. Acest armistițiu poartă numele de compatibilism.

Compatibilism
Pentru început, aș vrea să definesc ”liberul arbitru” așa cum îl înțeleg în momentul de față.
Cred că orice om este liber să își aleagă propria călătorie spirituală, să aleagă direcția de dezvoltare a caracterului său în cunoștiință de cauză, fără a fi constrâns de nimeni.

Evident, nu suntem liberi să facem absolut orice ne trece prin minte. Venim pe lume cu o serie de constrângeri – zestrea genetică, părinții, mediul în care copilărim, starea socială etc. Dar în ciuda faptului că unii oameni sunt mai privilegiați decât alții, cu toții sunt confruntați cu anumite alegeri, oricât de neînsemnate ar părea. În aceste puncte de răscruce, noi suntem cei care schimbăm macazul, realizând un nou pas sau o schimbare de direcție în călătoria noastră spirituală.
Ateii îmi vor spune aici că, în realitate, aceste puncte de răscruce sunt iluzorii, întrucât noi vom alege întotdeauna așa cum am fost formați de mediu. Însă aceștia pierd din vedere un lucru: mediul nu ne formează unilateral; el ne oferă mai multe direcții posibile de dezvoltare. Noi suntem cei care alegem direcția pe care o urmăm! Putem alege un drum comod și fără griji, sau putem alege un drum al responsabilității; putem alege un drum al plăcerilor fără restricții, sau putem alege un drum al integrității morale. Putem învăța să ne folosim rațiunea și logica în luarea deciziilor, sau putem alege în mod deliberat calea ignoranței.

Există multe exemple ale unor persoane crescute în medii turbulente, cu părinți violenți și iresponsabili; cu toate acestea, persoanele respective și-au depășit cu mult condiția, ajungând elite ale societății, atât din punct de vedere al realizării profesionale, cât și al intergrității morale.
Pe de altă parte, există o mulțime de persoane crescute în medii excepționale, beneficiind de o zestre ereditară impecabilă, dar a căror viață a fost un eșec continuu.
Aceste situații pot fi explicate admițând că dincolo de ereditate și mediu, există un factor al libertății de alegere care poate schimba cu totul devenirea mea spirituală.

Determinism absolutizat
Scepticii deseori afirmă că determinismul nu lasă loc pentru libertate de alegere, întrucât nu poți fi în același timp precondiționat și liber. Însă cei care gândesc astfel privesc determinismul ca pe o structură metafizică, absolută. În concepția credincioșilor, determinismul nu este decât un mod în care Dumnezeu menține regularitățile naturii. Nu există nicio garanție a faptului că această structură este eternă și de neschimbat. Dincolo de sistemul determinist, Dumnezeu poate acționa în moduri incomprehensibile pentru spiritul uman (”minunile”); dar în esență, ”nu există o diferență ontologică între evenimentele calificate drept minuni și celelalte” (”Darwin eretic”, Thomas Lepeltier, pag. 250). Prin urmare, pot accepta fără probleme faptul că Dumnezeu ne-a acordat libertatea de alegere, fără să înțeleg în mod complet modul de funcționare al acesteia. În fond, scepticii sunt la rândul lor incapabili de a demonstra inexistența acestei structuri.

Analogia conștienței
Dacă scepticii neagă existența liberului arbitru, ei nu pot nega conștiența ființelor vii. Însă determinismul metafizic poate fi folosit ca un argument împotriva conștienței, la fel cum este folosit împotriva libertații de alegere.
Cum poți crede că într-un Univers lipsit de sens, în care materia inertă se organizează pe baza unor relații cauză-efect, apar la un moment dat ființe vii conștiente? Ca oameni avem o conștiență de sine, dar și o conștiență a fenomenelor care ne înconjoară. Suntem capabili să înțelegem natura, să înțelegem originile fenomenelor din jurul nostru, să gândim de la cauză la efect. Suntem capabili să elaborăm și să testăm teorii care ne permit o tot mai bună înțelegere a lumii și a noastră.
Așa ceva este de neconceput într-un Univers lipsit de scop, guvernat doar de niște legi oarbe ridicate la rang de absolut. Și totuși, nimeni nu poate nega realitatea conștienței umane.
Prin urmare, aceasta constituie un excelent suport pentru argumentul teleologic, sau măcar pentru faptul că Universul există cu un scop.

Determinismul nu trebuie negat, dar nici nu trebuie absolutizat. În mod clar, el nu este incompatibil cu existența unui proiect divin în natură. Dacă, fără a elimina legile naturii (pe care tot El le-a dat), Dumnezeu a putut aduce la viață ființe atât de complexe, capabile să se cunoască pe sine și să cunoască lumea din jurul lor, pare la fel de posibil ca aceste ființe să fie înzestrate cu o anumită libertate de alegere a devenirii lor spirituale. ”Liberul arbitru” poate fi privit ca un nou nivel al complexității făpturilor vii, un ”fruct” din care se pare că a mușcat numai omul.

 

Emoții artificiale – inception

Cum ar arăta o viață golită de sentimente? Cred că nimeni nu-și dorește așa ceva. Sentimentele sunt cele care fac tot farmecul. Dar v-ați imaginat vreodată o viață în care sentimentele sunt totul? Ei bine, nu e nevoie de niciun efort de imaginație. Tocmai am descris lumea contemporană!

Dintotdeauna am fost fascinat și totodată dezgustat de fenomenul războiului; teama de moarte a luptătorilor, combinată cu eroismul și adrenalina trebuie să fi dus la o combinație emoțională greu de imaginat. Oare cum m-aș simți în pielea unui războinic roman din prima linie de luptă, știind că șansele de supraviețuire sunt zero, văzând ploaia de săgeți care cade asupra mea, sau așteptând atacul în forță al cavaleriei dușmane?
Ei bine, cu tehnologia de astăzi, pot trăi aceste stări în siguranță, în liniștea casei mele, fără pericolul morții. Jocurile din seria ”Total War” și altele asemenea au adus la dispoziția oricărei persoane doritoare realitatea războiului din fiecare epocă istorică.

Dar jocurile istorice nu sunt singurele care te fac să te simți un erou. Sporturile în frunte cu fotbalul au preluat cu succes sentimentele eroice, adaptându-le unor confruntări pașnice. Cu toții cunoaștem suporteri fanatici pentru care victoriile și onoarea echipei favorite înseamnă totul.

Sentimentele romantice sunt și ele declanșate artificial

 

Decalogul – standard relativ sau absolut?

O mare parte din creștinătate vede cele zece porunci ca pe un standard divin absolut, independent de orice context cultural. Pe de altă parte, scepticii consideră Decalogul drept un simplu set de tabu-uri ale unei societăți religioase. Pentru a-și susține poziția, aceștia din urmă evidențiază situații pe care Decalogul nu le poate reglementa. Dacă există astfel de situații, spun ei, înseamnă că Decalogul e relativ. Iar dacă e relativ, înseamnă că e o născocire a minții umane.

După părerea mea, ambele poziții radicale privesc lucrurile oarecum simplist. Pentru început, ar trebui să clarificăm noțiunea de ”standard absolut”. Un astfel de standard poate fi înțeles în două moduri diferite:
1. standard de origine divină; Divinitatea nu greșește
2. standard suficient în sine, reglementând toate situațiile posibile din viață

Mulți oameni religioși au impresia că aceste două puncte nu pot exista decât împreună; că dacă a căzut al doilea, a căzut și primul. Însă lucrurile nu stau chiar așa!
În cel de-al doilea sens, Decalogul chiar este relativ. El nu este suficient în sine, lăsând o mulțime de situații dilematice. În continuare doresc să exemplific câteva astfel de situații.

”Să nu ucizi”
Să luăm, de pildă, porunca a șasea. Aceasta nu poate fi respectată în mod absolut în lumea noastră.

 

Teism = Big Ego?

Adversarii teismului crestin (panteisti) se folosesc de orice metode posibile pentru a-l invalida. De regula, acestia incep cu “omul de paie” – construiesc o caricatura a teismului pe care o desfiinteaza, apoi pretind ca au desfiintat insusi teismul.
Orice element din teism care nu se potriveste caricaturii respective este privit ca fiind, de fapt, o infuzie dinspre panteism.
Am avut mai demult o discutie cu Betelgeux, un blogger ateu (monist neutru din cate am inteles) care incerca sa-mi demonstreze ca un dumnezeu care cere oamenilor sa I se inchine este, de fapt, un dumnezeu egoist, un monarh dornic de a primi laude, asemenea despotilor orientali.
Redau mai jos discutia noastra:

Betelgeux:

“dorinta suprema in viata trebuie sa fie Divinitatea” Asta face din divinitate un super-ego; si nu-mi zi ca doar asa putem sa ne gasim implinirea pt ca atunci automat apare intrebare : de ce am fost creati dependenti de divinitate ? cum ziceam, super-ego.

mihaibala:
O multime de animale isi gasesc implinirea strict prin alimentarea necesitatilor biologice. Faptul ca omul este o creatura care poate intelege ceva despre Creator, care isi poate gasi implinirea in umblarea alaturi de El – prin urmare tinde spre absolut – nu mi se pare ca Il face pe Dumnezeu un super-ego. Dimpotriva, mi se pare ca a acordat umanitatii un privilegiu.
Ai putea spune asta daca Dumnezeu ar avea vreun interes/castig din adorarea noastra; dar perspectiva crestina spune ca El ne sustine viata din iubire dezinteresata.

Betelgeux:

De ce ai crea niste fiinte incapabile sa atinga iluminarea decat prin tine creatorul lor ?
Un Dumnezeu fara ego ar fi creat, asa cum zici, posibilitate de avansare infinita, dar nu doar prin el creatorul. Astai si abordarea budista spre exemplu. Ei nu neaga zei, dar spun ca sunt irelevanti pentru iluminare, iluminarea e un proces tipic fiecarui individ, in puterile fiecarui individ.

mihaibala:

 

The Seventh Seal

O producție a suedezului Ingmar Bergman (1957), ”The Seventh Seal” este unul dintre cele mai bune filme pe care le-am văzut până acum. Acțiunea se petrece în timpul ciumei evului întunecat. Doi cavaleri, Antonius Block și Jons, se întorc din cruciadă, cuprinși de întrebări existențiale. În timp ce Antonius Block își reprimă dubiile, agațându-se cu disperare de credința în Dumnezeu, Jons este convins că viața nu are niciun sens.

Întrebările lor se amplifică după ce, întorși în ținuturile natale, se confruntă cu realitatea ciumei negre. Sate întregi sunt depopulate, hoții jefuiesc casele rămase goale; oamenii rămași se pot bucura de viață la maxim, uitând de moartea care îi paște, sau pot alerga la biserică, încredințându-i acesteia ultima lor speranță.

În timp ce cavalerii se odihnesc pe malul mării, sleiți de puteri, Antonius Block se întâlnește cu moartea (personificată de Bengt Ekerot); pentru a-și prelungi viața, Antonius o provoacă la un joc de șah. Dornic de găsi un răspuns la întrebările existențiale, Antonius primește șansa de a explora lumea în care tocmai s-a întors, urmând să continue mai târziu partida cu moartea.

 

Conștiința morală, argument pentru teism

Sunt convins că titlul acestui articol pare foarte revoltător pentru gânditorii atei. În viziunea lor, conștiința morală este un amestec de idei, convingeri și sentimente, prin care individul își stabilește atitudinea în diferite împrejurări (enciclopedia filozofică, 1978). În timp ce unii o văd ca fiind rezultatul exclusiv al religiei, cei preocupați de psihologia cu baze materialiste o văd ca pe un mecanism complex de perpetuare a genelor.
În destule situații, ateii cu care discutam au devenit foarte ironici când au aflat că văd conștiința morală ca un argument pro teism. Convinși că vor asista la o expunere a viziunii creștine tradiționale asupra conștiinței, nici nu au încercat să înțeleagă natura argumentelor mele. Sper ca în cazul acestui articol lucrurile să stea oarecum altfel.

În primul rând, trebuie să menționez că nu îmbrățișez viziunea conform căreia glasul conștiinței ar fi, de fapt, vocea Divinității ascunsă în noi, sau vocea unei moralități supreme, absolute (ex. a unei legi divine). Consider conștiința morală ca fiind instanța judecătorească interioară. ”Dacă despre conștiință în general se poate spune că este capacitatea omului de a conștientiza relațiile cu lumea din afara sa, de a se gândi pe sine și propriile sale trăiri, conștiința morală este capacitatea omului de a se judeca pe sine. [...] evident că ultima este inclusă în prima” (A. Moldovan, ”Conștiința și educația morală”).

Pentru a clarifica sensul termenilor, teologul A. Moldovan (bazat pe A.H. Strong și pe unele idei kantiene) folosește parabola unui stat modern care reprezintă ființa umană.
Puterea legislativă în cadrul acesteia este reprezentată de rațiunea umană, care, pe baza informațiilor acumulate, formulează standardele morale față de care ființa trebuie să se supună.
Puterea executivă este reprezentată de voința umană, care poate alege fie să respecte, fie să ignore legile.
Puterea judecătorească reprezintă conștiința morală, care nu stabilește standarde morale, ci le respectă pe cele elaborate de rațiune, cerând voinței să se conformeze acestora. În cazul conformării, individul se simte împăcat cu sine și cu viața; în cazul neconformării, resimte vinovăție, remușcare și regret.

Probabil că unii psihologi nu vor fi în totul de acord cu aceste definiții; trebuie ținut cont, însă, că delimitările de mai sus au caracter metodologic și urmăresc o mai bună înțelegere a ființei umane, care funcționează ca un întreg. Indiferent de denumirile date acestor funcții ale psihicului uman, ele sunt reale.
Poate cineva informat să nege existența glasului conștiinței? Bineînțeles că nu! Ateii vor încerca, în schimb, să demonstreze că acest glas variază de la o persoană la alta; unii oameni se simt vinovați dacă au omorât o pisică, în timp ce alții se simt vinovați dacă nu au ars pe rug păgâni sau eretici. Însă aceste exemple nu demonstrează nicidecum inexistența conștiinței morale, ci varietatea convingerilor pe care le au oamenii. ”Conștiința morală nu este preocupată de calitatea legilor care îi sunt date și după care judecă, ci numai de respectarea acestora, de armonizarea conduitei cu cerințele acestora, reprezentate de convingerile morale” (Idem).
Prin urmare, este absurdă afirmația că glasul conștiinței ar fi fost indus omenirii prin religie! Se poate spune cel mult că religia a furnizat convingeri morale eronate, provocând conștiința morală să ne acuze inutil! Însă instanța judecătorească era deja existentă în noi, făcându-și datoria în mod ireproșabil!

Argument pro teism
Prezența acestei funcții psihice este un puternic argument în favoarea existenței unei Divinități interesate de calitatea faptelor noastre. ”Cum altfel ar putea fi explicată existența unei facultăți interioare care apreciază justețea morală a conduitei proprii, independent de dorințe sau înclinații? [...] Conștiința morală nu este în niciun caz avantajoasă supraviețuirii biologice a individului sau satisfacerii intereselor sale egoiste.” (Idem). De-a lungul istoriei au existat nenumărați oameni care au renunțat mai degrabă la viață decât la convingerile morale. Tensiunea interioară și regretul inerent ignorării glasului conștiinței pot duce fie la alienare mintală, fie la înlocuirea convingerilor morale cu unele mai lejere care să aducă eliberare, justificând conduita individului. Prin repetarea acestui proces se poate ajunge la atrofierea totală a conștiinței morale (”păcatul împotriva Duhului Sfânt” în creștinism).

Existența glasului conștiinței este, așadar, imposibil de explicat satisfăcător în viziunea ateistă, care consideră perpetuarea genelor ca fiind singura certitudine a vieții.
Evident, psihologii și biologii materialiști au oferit o serie de explicații îndoielnice, compatibile cu paradigma lor:

1. De-a lungul evoluției umanității, comunitățile umane în care membrii erau solidari și dispuși să fie toleranți cu ceilalți ar fi rezistat mai bine decât comunitățile individualiste, prin urmare gena altruistă s-ar fi perpetuat; așadar, conștiința (=altruism?) ar fi tot un rezultat al evoluției, având același scop ascuns: perpetuarea genelor.

Mecanismele de perpetuare a genelor sunt reale, dar nu au stat în niciun caz la baza apariției conștiinței morale, care nu poate fi redusă la nivelul unui instinct social. Adepții materialismului pun semnul de egalitate între conștiința morală și sentimentele altruiste. Însă glasul conștiinței nu este un sentiment sau un instinct, nici nu poate fi redus la altruism! Nu ne simțim vinovați doar atunci când îi rănim pe alții, ci ori de câte ori ne încălcăm principiile morale! În anumite cazuri această încălcare nu ne prejudiciază cu nimic semenii, nici nu afectează bunăstarea proprie, însă noi continuăm să ne simțim vinovați (ex. vizionarea pornografiei, dependența de alcool, diferențe între crezul religios și conduită etc.), din simplul motiv că faptele noastre nu concordă cu principiile morale.

2. Unele animale au un fel de ”sentimente” și realizează instinctiv că trebuie să-și protejeze cuibul sau să coopereze cu cei din jur pentru binele grupului.

Acest argument este o eschivă sau un ”om de paie”; faptul că animalele posedă sentimente și instinct protector nu invalidează cu nimic argumentul pro teism. Ar putea foarte bine să existe animale care să manifeste conștiință morală asemenea omului; aspectul nu este cu nimic relevant în discuția de față.

În concluzie, mecanismele de supraviețuire și de perpetuare a genelor nu sunt singura realitate certă! Pur și simplu, glasul conștiinței este motivat de altceva decât de perpetuarea genelor! Scopul nostru în viață depășește simpla luptă pentru supraviețuire, trăirea pentru propria plăcere sau aducerea pe lume a urmașilor! Există o dimensiune etică inerentă ființei umane; glasul conștiinței în sine nu este suficient pentru a descoperi principii morale corecte, însă coroborat cu rațiunea (”puterea legislativă”) și disponibilitatea de conformare a individului față de principiile cunoscute (”puterea executivă”), poate duce la o moralitate fără reproș și la descoperirea Divinității. (Ioan 7.17)

 

“Să moară toţi” vs. “Procrearea, o datorie sfântă”

Dacă Darwin ar fi avut facebook, cu siguranţă că în topul listei “people who inspire Darwin” l-am fi găsit pe Thomas Malthus. Acesta a fost un teoretician economic englez, fondatorul malthusianismului, teorie conform căreia populaţia creşte în progresie geometrică, în timp ce mijloacele de subzistenţă cresc în progresie aritmetică. Ca o consecinţă a acestei relaţii dintre populaţie şi starea economică, Malthus considera că sărăcia, bolile, epidemiile şi războaiele sunt factori pozitivi pentru omenire, dat fiind că asigură echilibrul între numărul populaţiei şi cantitatea mijloacelor de subzintenţă. (vezi Wikipedia)

Ideile lui Malthus au servit ca o bază pentru teoria selecţiei naturale a lui Darwin, dar nu numai atât. Până în prezent, malthusianismul a continuat să influenţeze gânditori de formaţii extrem de diversificate. Arne Schiotz (World Wildlife Fund), Jacques Cousteau, Mihail Gorbaciov, Bill Gates, toţi au preluat cu entuziasm idei malthusiene.
Pe scurt, toţi aceştia spun că suprapopularea pământului este una dintre cele mai mari probleme ale omenirii, o problemă care trebuie rezolvată prin diverse mijloace.
Dacă mijloacele moderate sunt în general acceptate de toată lumea (contracepţia, planificarea numărului de copii), cele extreme stârnesc indignarea generală. Teoriile conspiraţiei vorbesc despre planuri de reducere a populaţiei prin epidemii provocate, sterilizare forţată, eliminarea degeneraţilor, a bătrânilor sau a populaţiilor din lumea a treia, care “fac umbră pământului degeaba”.

Dacă, într-adevăr, citatele care circulă pe net sunt autentice, planurile de depopulare sunt condamnabile. Fiecare viaţă umană are o valoare inestimabilă, indiferent de handicapurile fizice sau de vârstă, indiferent că face parte din lumea a treia sau din elitele occidentale.

Totuşi, atitudinea celor indignaţi de aceste măsuri este la fel de condamnabilă. Mai trist este faptul că, în majoritate, aceştia sunt creştini care consideră că procrearea este o datorie sfântă a fiecărei fiinţe umane iar contracepţia este un mare păcat.
În viziunea lor, problemele demografice ale omenirii nu merită nicio atenţie, întrucât şi-aşa lumea de aici este degradată şi trecătoare. Viaţa viitoare este tot ce contează, prin urmare aceea trebuie să ne preocupe. De restul – inclusiv problemele demografice – se va ocupa Dumnezeu.
Această atitudine este iresponsabilă şi trebuie denunţată fără timiditate! De-a lungul istoriei, oameni cu această mentalitate s-au privit ca stăpâni ai naturii, capabili de a profita la nesfârşit de pe urma resurselor ei. Nu e întâmplător că visul american a apărut în mediu creştin!
Este ironic faptul că aceşti oameni care pretind că respectă viaţa, opunându-se avortului şi măsurilor extreme de control al populaţiei, sunt complet nepăsători faţă de soarta generaţiilor viitoare. Am înţeles, decimarea populaţiei actuale pentru un bine superior este o măsură brutală. Dar, totuşi, nişte măsuri mai blânde tot trebuie luate! Însă extremiştii nu sunt de acord nici cu aceste măsuri. Contracepţia o văd ca pe un mare păcat iar aducerea pe lume a urmaşilor o văd ca pe o datorie divină, prin urmare trebuie să fie cât mai mulţi.
Aşadar, suprapopularea trebuie să continue! Nici urmă de consideraţie pentru “nebunii” care conduc lumea şi care măcar încearcă să vină cu planuri de stopare a creşterii populaţiei, astfel încât generaţiile viitoare să nu fie condamnate înainte de a se naşte.

Nu vreau să spun că însăşi doctrina creştină ar fi de vină pentru această atitudine iresponsabilă. Credinţa într-o viaţă viitoare nu implică dispreţul faţă de viaţa aceasta! Bunurile pământeşti, deşi sunt subordonate preocupărilor spirituale, trebuie administrate responsabil şi moderat. “Chiar dacă aş şti că mâine lumea se va sfârşi, tot aş planta un măr” spunea Martin Luther.
În ceea ce priveşte ideea procreării ca fiind o datorie sfântă pentru fiecare om, aceasta provine din ignorarea contextului istoric al unor anumite pasaje biblice. În vremea patriarhilor Vechiului Testament, urmaşii garantau siguranţa familiei. Cu cât o familie era mai numeroasă, cu atât supravieţuirea ei devenea mai sigură (Psalm 127.4-5: “Ca săgeţile în mâna unui războinic, aşa sunt fiii făcuţi la tinereţe. Ferice de omul care îşi umple tolba de săgeţi cu ei! Căci ei nu vor rămâne de ruşine, când vor vorbi cu vrăjmaşii lor la poartă.”)

În acel context, era evident că aducerea pe lume a urmaşilor avea o importanţă crescută. Însă contextul s-a schimbat foarte mult de atunci! Populaţia lumii creşte ca un cancer scăpat de sub control (Paul Ehrlich). Există o mulţime de oameni care nu au cu ce se întreţine, iar un creştin ultra-conservator trebuie să mediteze la această situaţie înainte de a aduce pe lume încă cinci-şase copii. Aceeaşi Biblie pe care o citează ca argument pentru atitudinea lui vorbeşte în nenumărate locuri despre grija pentru orfani! Ori o concentrare exclusivă asupra familiei MELE (familie tot mereu în creştere), nu este echivalentă cu nepăsarea faţă de problemele semenilor mei?